de obicei, miercurea, după cinci
e prea mult timp de când nu mai culege portocale, cojile uscate nu mai dau aromă ceaiului, iar dimineaţa nu se mai trezeşte cu ochii calzi
în pat nu se mai întinde un trup cu luciu de toamnă târzie, mâinile nu mai îmbrăţişează tremurânde, picioarele goale nu mai ating coapsele albe şi unghiile roşii nu-i mai despică
o gură crudă, cireşe în carne,
pomeţii în foi de alun
şi sânii vişine sălbatice
de obicei, miercurea, după cinci, coregraful împletea emoţii,
palid, deschizând fereastra plutindă-ntre umbre
cerul se-mlădia
boeme acute
miros de oraş în tăcere
sunt mâini obişnuite cărora le e dor şi care sugrumă cuvinte
îmbrăţişări uitate
sunt palme înstrăinate care strâng
peumbre şi care mor în bătaia lascivă a nopţii
un ceai,
o coregrafie şi un sărut negru
de obicei, miercurea, după cinci.
